Totul a început dintr-odată. Când mă aşteptam cel mai puţin.

– M-am săturat, a izbucnit revoltată, m-am săturat, nu mai suport, am obosit, m-ai obosit!

Am privit-o uimit peste ochelari.

-Păi odihnește-te, i-am răspuns. Aşază-te aici lângă mine, am mângâiat salteaua moale pe care stăteam tolănit.

-Tu eşti tâmpit sau vrei să mă scoţi de tot din sărite? Am obosit să te văd tot timpul nefăcând nimic, să fac de mâncare pentru tine şi să ţi-o aduc la nas, după opt ore de muncă, să-ţi spăl hainele împuţite şi stătute şi să sper că o să te schimbi! Și romanul? Unde e rahatul ăla de roman pe care îl tot scrii? Ai scris măcar vreo pagină? Sau ești încă la faza de concepție, în care stai și vegetezi privind tavanul toată ziua, în timp ce eu muncesc de mă spetesc?

Îşi aruncase poşeta zornăitoare pe un fotoliu şi rămăsese în mijlocul camerei, cu fulgere în priviri. O clipă mi-a trecut prin cap că era posibil chiar să vorbească serios.

-Dragă, dar ce ai? am încercat s-o calmez, păstrând un ton cald. Linişteşte-te, că nu a venit sfârşitul lumii.

-Nu înțeleg cum de poţi fi atât de nesimţit, a şuierat. În fiecare zi îmi spun asta de zeci şi zeci de ori. Nu înțeleg cum poţi să stai atâta timp fără să mişti un deget, ca o larvă, fără nicio mustrare de conştiinţă.

-Nu e greu, am asigurat-o. Poţi să încerci şi tu. Dacă vrei, te învăţ.

Mi-am așezat perna sub cap cu gesturi moi, umflând-o puţin, să-mi fie mai comodă.

Părea că forțasem nota, sau ceva. Stătea acolo în fața mea cu gura căscată. Pentru o clipă s-a blocat, nemaiştiind ce să zică. Apoi a urmat o cascadă de cuvinte spuse pe acelaşi ton înalt, fără pauze, perfect legate între ele.

– …aşa că m-am hotărât să plec, a încheiat apăsat.

Apăsarea aceea m-a făcut atent pe moment.

– Unde să pleci? am ridicat o sprânceană. E frig afară. A început ploaia, poate să te trăznească vreun fulger şi nu avem bani de spitalizare.

– Păi nu avem, cum să avem dacă muncesc doar eu? De unde bani?

Avea încă geaca de fâş pe ea. Asta m-a mirat, niciodată nu stătea îmbrăcată în casă.

– Vezi că ai uitat să te dezbraci, i-am atras atenţia. O să ţi se facă cald, până la urmă ăştia au dat drumul la calorifere. Auzi cum sursură apa prin ţevi? Nu e minunat?

– Tu nu auzi? Eu cu cine vorbesc aici de juma’ de oră? Cum să mă dezbrac dacă plec?

Și-a înhățat furioasă poşeta şi s-a îndreptat spre uşă. M-am gândit să intervin.

– Stai, mai stai puţin. Nu pleca.

S-a oprit neîncrezătoare.

– Mi-e foame, i-am aruncat. Nu faci o omletă, ceva? N-am mâncat nimic toată ziua.

Mi-a trântit o înjurătură grosolană şi-a închis uşa după ea.

Iată-mă singur. Tavanul era acolo, alb, murdărit pe alocuri de câțiva țânțari striviți, rămășite ale verii trecute. Prietenul meu, tavanul. Fratele tăcut al televizorului. Mi-am pus mâinile sub cap şi am căzut într-o amorțeală plăcută.

M-a trezit o foame de lup. Am făcut ochii mari trecând în revistă alternativele care mi se ofereau. Să-mi fac o omletă. Sau un sandviş. Sau să cobor la McDonald’s pentru un hamburger insipid. Nici una nu mi se părea atrăgătoare, mai ales că mă împovăra o lene greoaie. Am optat pentru o gură de apă din sticla de plastic de la capul patului şi pregătirea pentru somn. Când ți-e foame, bea apă, îmi spunea tata lovit de propria lene.

Dimineaţa a fost şi mai rău. Foamea mi se accentuase, aproape mă gâtuia, respiram greu. Stăteam ghemuit cu genunchii la piept dorindu-mi ca starea de disconfort să înceteze, când s-a deschis uşa de la intrare.

– Nu te deranja să te ridici din patul tău iubit, am auzit-o, am venit doar să îmi iau nişte lucruri.

– Mi-e foame! am strigat în direcţia ei.

– Nu mă interesează, mi-a replicat, nu mai e problema mea. Du-te şi fă-ţi de mâncare.

A scos dintr-un dulap o geantă de voiaj şi-a început s-o umple cu haine.

– O să vezi şi tu, în sfârşit, ce înseamnă să trăieşti, a continuat pe acelaşi ton înţepat.

Atunci mi-am dat seama că trebuie să aplic o strategie. M-am ridicat alene în capul oaselor și-am abordat o mină tristă.

– Unde te duci?

– Nu cred că mai contează acum.

– Unde o să stai?

– La o prietenă, nu o cunoşti, tu nu cunoşti pe nimeni, ţi-e frică de oameni.

Am închis ochii, i-am strâns puternic şi am spus ţinându-mi răsuflarea:

– Azi o să-mi caut de lucru. Mi-am dat seama că ai dreptate.

Apoi am dat drumul aerului să intre. Mă simţeam epuizat. Nu a facut nicio mişcare în plus, ca şi când nu auzise. A continuat să-şi îndese pulovărele de lână în geantă. A tras fermoarul și a pus-o uşurel, cu grijă parcă să nu o rupă, lângă uşa dulapului de lemn. S-a aşezat pe pat, foarte aproape de mine – îi vedeam rozul fardului acoperindu-i obrajii plânşi – şi m-a privit atent, scrutător. Am încercat să afişez o mutră cât mai inocentă.

– Nu te cred, a spus într-un sfârşit, ridicându-se.

Dar nu s-a îndreptat spre ieşire, cum mă asteptam, ci spre bucătărie.

Reuşisem. În câteva minute înghiţeam cea mai bună omletă din lume.

Știam că starea de fapt nu avea să dureze. Mă aflam pe un butoi cu pulbere gata oricând să explodeze. Mi-am cumpărat, chiar în acea zi, un ziar şi, sub privirile ei neîncrezătoare, am înconjurat cu o cariocă neagră câteva oferte de muncă.

– Mâine o să mă duc aici.

Şi am pus degetul pe un anunţ cu litere de-o șchioapă.

– Am vorbit cu ei la telefon. Să vin mâine, aşa au spus.

N-a zis nimic, dar mi-a făcut de mâncare.

A doua zi m-am trezit devreme, m-am bărbierit, mi-am pieptănat părul cu cărare într-o parte şi am plecat la primul meu interviu.

– Cum vă numiţi? m-a întrebat profesional domnişoara din faţa mea. Stătea pe scaun în spatele unei mese cu picioare de fier, parcă eram într-o cantină studenţească.

– Patapievici, i-am răspuns foarte serios. H.R., am adăugat.

– Poftim?

Era nedumerită.

– H.R. Continuarea numelui. Aşa mă cheamă. H punct, R punct.

– Păi ce nume e ăsta? m-a privit neştiind dacă să râdă sau să se enerveze.

– Nume ca toate numele. Ce întrebare e asta? am repezit-o.

Pesemne s-a gândit să se enerveze, căci a tăcut şi-a început să completeze un fel de formular.

– Cu ce v-aţi ocupat înainte?

– Înainte de ce?

– Înainte de a veni aici.

– Păi…cu nimic, am ridicat din umeri. Cu ce să mă ocup? Este obligatoriu? am făcut puţin pe speriatul.

– Nu neapărat. Dar aţi fi avut mai multe şanse cu ceva experienţă. Ce ştiţi să faceţi?

– Păi…nimic, i-am răspuns. Să stau. Mă rog, şi din când în când să mă gândesc la câte ceva. De pildă acum câteva zile m-am gândit la pietre. Ciudate obiecte pietrele astea, nu credeți? Apoi, cred că în aceeaşi zi, nu sunt sigur, în ultimul timp memoria îmi cam joacă feste, am început să mă gândesc la sârmă. Ghimpată. Dar nu numai. Şi la garduri.

– De sârmă?

– De sârmă. Dar şi de piatră. Şi uite aşa, cele două gânduri ale mele s-au contopit devenind unul singur. Piatră şi sârmă, piatră şi sârmă. Nu vi se pare interesant? Cum comunică lucrurile între ele prin intermediul unui simplu gând aparent fără nicio semnificație? Eu rămân de fiecare dată uimit.

Nota în continuare ceva pe foaia din faţa ei, ca şi când nu auzea nimic din ce pălăvrăgeam eu acolo. Și-a ridicat privirile.

– Domnule Pata…

– pievici. H.R.

– Domnule Patapievici, vă mulțumesc. O să vă contactam noi, după ce, în prealabil, vom audia mai multe persoane.

– Credeti că am vreo şansă? m-am ridicat. Adică… concurenţa… e acerbă?

– Sincer, deocamdată nu ştiu, sunteţi primul care a venit. O să aflu mai încolo, peste câteva zile. Dar… hm… cu pregătirea dumneavoastră… mă cam îndoiesc.

– Păi am studii superioare, am facut pe ofensatul. Nu aţi notat?

– Nu, că nu prea contează asta la noi.

– Nu? Atunci ce conteaza?

– Păi nu v-am spus? Experienţa.

I-am dat numarul de telefon (schimbând ultima cifră din doi în trei) şi am plecat spre casă cu gândul să trag cât mai repede un pui de somn. Obosisem.

– Or să mă caute ei, am răspuns întrebării mute. Şi m-am cufundat într-un somn binefăcător.

În câteva zile m-am prezentat la un al doilea interviu. De data asta mi s-a cerut un CV pe care l-am întocmit în grabă însă cu simţ de răspundere, subliniind lucrurile semnificative cu tuş negru. M-am îmbrăcat frumos, mi-am pus pantalonii orange, cei cu bretele, o camaşă albă cu dungi şi pe cap o bască gri. Arătam a veritabil intelectual.

– Domnul… Andronache Ciocan, a spus persoana din faţa mea care se înfoiase ca un curcan, în timp ce mă analiza în detaliu. Pentru o clipă privirea i-a rămas fixată pe bretelele mele, cred că îl atrăgeau într-un fel misterios.

– Am citit bine, nu? a întrebat mai departe arătându-mi foaia pe care îmi trecusem datele personale.

– Da, aţi citit bine, am răspuns aşezându-mă.

– Profesia… scriitor, ia te uită dom’ne! a lăsat să-i scape un strigăt, de parcă s-ar fi speriat de un atac aerian.

Și-a rotit ochii încercănaţi ca şi când ar fi vrut să-şi caute repede un adăpost şi s-a ridicat pe jumătate de pe scaunul cu spătar de piele în care era afundat.

– Păi ştiţi că sunteţi primul scriitor pe care îl cunosc? a continuat aproape şoptit. Adică de cunoscut mai cunosc eu, aşa, de la televizor, dar dumneavoastra sunteţi aici, în carne şi oase!

– Sunt onorat, i-am răspuns încercând să adopt un aer modest.

– Eu, eu sunt onorat! Și? Ce cărţi aţi scris? a întrebat cu o curiozitate gâtuită.

– Păi… niciuna încă. Însă am multe proiecte.

– Niciuna?

Se dezumflase. Îl dezamăgisem. Și-a lăsat corpul obez să alunece la loc pe scaun. Și-a cuprins nara stângă între degetul mare şi cel arătător și trăgea din când în când de ea, cu un aer absent.

– Păi ce scriitor sunteţi dumneavoastră, aşa, fără să fi scris vreo carte?

– De când trebuie să scrii cărţi ca să fii scriitor? Asta nu e o regulă. Şi v-am spus, am multe proiecte, m-am prefacut supărat.

– Hm… proiecte… dar proiectele nu sunt cărţi domnul meu, nu sunt cărţi… a zis aproape visător, coborându-şi privirile către CV-ul meu.

– Păi nu, dar sunt atât de aproape să devină. De exemplu, m-am avântat, ultimul proiect, cel la care lucrez acum, mi se pare foarte interesant.

– Da? a facut distrat, cu gândul aiurea. Şi despre ce este vorba?

Era clar, nu îi mai prezentam interes. Se uita la ceas, voia să mă expedieze. Nu i-am dat satisfacţie, am continuat să vorbesc.

– Este despre melci.

A ciulit urechile.

– Despre melci?  Cum aşa? Scrieti cărți de bucate?

-Nu, nici vorba. Este ceva… să-i spunem fantastic. Personajul acesta al meu se va trezi într-o dimineaţă transformat în melc. Înţelegeti? Exact ca în Kafka.

– Înteleg…

– Aţi citit Kafka? Daca da, atunci o să vă daţi seama uşor cum stau lucrurile.

– Sincer să fiu, a spus puţin fâstâcit cu privirea pe ceas, nu am citit. Poate doar în liceu, atunci mai citeam câte ceva, dar nu, nu îmi amintesc. Cum aţi spus? Kafka? Nu… Ştiţi, a schimbat tonul într-unul mai ferm, la şi zece mai am o întrevedere, dacă nu vă supăraţi…

M-am făcut că nu aud şi am continuat încălzit.

– Păi se trezește el de dimineață şi observă că nu mai are picioare. Se târăşte până la oglindă şi ce să vezi? Un ditamai melcul! Vă daţi seama? Ei, şi aici intervine drama lui. Cum să se descurce el ca melc în secolul ăsta al vitezei? Totul acum se face pe fugă, se mănâncă pe fugă, se stă la veceu pe fugă, se doarme pe fugă, vedeţi? Totul trebuie făcut repede, iar el, culmea ironiei, devenise melc!

Şi aici am început să râd în hohote, ţinându-mă cu mâinile de burtă. Mă privea surprins.

– Domnul meu, mă tem că dumneata nu eşti în toate minţile, mi-a spus compătimitor, afişând un fel de milă. Păi noi suntem o companie serioasă, noi nu avem nevoie de chestii din acestea, noi nu ne pierdem timpul, domnule, cu prostii – şi la prostii accentuă şi ridică vocea -, noi nu ne jucăm, domnule, de-a scriitorii, noi muncim! Producem! Aşa că vă rog, se temperă, lăsaţi-mă, am o întrevedere în cinci minute, scutiţi-mă de melcii dumneavoastră. Nu vă puteţi angaja aici la noi, nu aveţi pregătirea necesară. La revedere!

Am ieşit, nu înainte să-i smulg CV-ul din mâini, gândind că poate o să mai am nevoie de el pe viitor.

– Nu am corespuns, i-am spus înfulecând tocăniţa picantă pe care mi-o pusese în faţă. Dar nu e nimic, o să mai încerc, am continuat între două înghiţituri. Apoi m-am aruncat în pat să îmi fac siesta. Fusese o zi plină.

Am mai câştigat câteva zile, făcându-mă că-mi caut mai departe de lucru. Nu îmi spunea nimic, aproape că nici nu mi se adresa. Venea seara, ca de obicei, punea masa, mă servea, evitând să mă privească în ochi. Pe muteşte. Iar eu îi fâlfâiam “Romania Libera” pe lângă urechi zâmbind îngereşte. Tot pe muteşte.

Până când, într-o zi, mi-a vorbit scurt.

– Nu ai găsit nimic?

– Ce să găsesc? mi-am încreţit fruntea. Uitasem.

– De lucru.

– Încă nu, mi-am amintit brusc. Aaa…mâine, uite, mâine trebuie să mă duc undeva. Caută agenţi de vânzări. Şi-am alergat febril după ziar. Uite aici, i-am băgat sub nas un anunţ expirat.

– Aha, bine.

A tăcut la fel de brusc cum începuse. Dar mi-a dat de mâncare, ceea ce m-a bucurat şi m-a liniştit deopotrivă.

Anunţurile cu agenţi de vânzări erau la ordinea zilei, se pare că era munca cea mai solicitată din câte exista. Aşa că nu au fost probleme în a-mi găsi o ofertă a doua zi. M-au şi chemat, în aceeaşi după amiază, iar eu am îndesat din mers CV-ul cel vechi în buzunar şi m-am prezentat la întalnire cu inima uşoară, gândind că aşa o voi mai lungi cel puţin o săptămână.

De data asta am dat peste un slăbănog a cărui cravată roşie atârna depresiv, mişcându-se ca o pendulă, în timp ce el îmi parcugea în diagonală datele personale.

– Mda, a zis ridicându-şi brusc ochelarii pe nas, cu mijlociul mâinii drepte.

Apoi m-a privit analizându-mă pe toate părţile, parcă eram la piaţă. Și-a părăsit scaunul și mi-a dat ocol, credeam că o să mă miroasă ca pe o bucată de slănină, să verifice dacă nu cumva m-am stricat. Am adoptat poziţia de drepţi, ca la armată, îmi arătaseră şi mie alţii cum e. Rămăsesem în picioare, nu mi se spusese să iau loc. În plus nu vedeam nici un alt scaun în încăperea aceea fără ferestre.

– Foarte bine, şi-a frecat mâinile osoase. S-a aşezat şi-a început să noteze ceva pe o bucățică de hârtie. Aşa…când puteţi începe?

– Ce să încep? am răspuns mirat.

– Lucrul.

– Ce lucru?

– Păi de ce aţi venit aici?

Mărul lui Adam i se mișca sus-jos într-un mod fascinant. Nu mai văzusem unul atât de ascuţit şi proeminent, era mai degrabă o pară decât un măr. Părea că vrea cu orice preţ să părăsească învelişul de piele şi să-şi ia zborul, eliberat. Am rămas cu ochii acolo, la gâtul lui subţire.

– Poftim? am reuşit într-un târziu să-mi revin.

– V-am întrebat de ce aţi venit aici.

Se tot scărpina după ureche. Avea o pată roşie în spatele celei stângi, probabil o muşcătură de ţânţar, sau ploşniţă, sau, de ce nu, vreun păianjen. Cine ştie în ce condiţii trăia.

– A, păi ştiţi… m-am bâlbâit.

Apoi m-am dezmeticit şi am continuat hotărât.

– Să ştiţi că eu sunt un om singur. Adică, cum să vă spun, nu prea cunosc multă lume. Nu prea ies din casă. Şi nici nu am prea multe activităţi. De fapt mai mult stau degeaba. Mă gândesc la un roman de ceva vreme. E plăcut să ştiţi, am facut o paranteză. Într-o zi m-am trezit cu un gând. Să caut. Să caut ceva. Un om nu este complet până nu caută. Căutarea face parte din viaţă, este, cum s-ar zice, chitesenţa ei. Şi m-am decis să caut un loc de muncă, poate aşa, cine ştie, mai cunosc şi oameni. Şi astfel…

– Şi cum a mers? m-a întrerupt.

Cât timp vorbisem mă privise foarte atent, sorbindu-mi cuvintele.

– Ce să mearga? am întrebat zăpăcit.

– Aţi cunoscut persoane interesante?

-Ah, da, foarte interesante. Dar cam obositoare, să ştiţi. Şi astfel am ajuns la dumneavoastră, am încheiat dintr-o suflare.

– Foarte bine, foarte bine aţi făcut, a zâmbit bătând cu degetele în masa de lemn din faţă.

Era o masă foarte joasă, părea extrem de înalt stând acolo, pe scaun. Un struţ cu capul în vânt, adulmecând împrejurimile.

– Aşadar, a revenit, când sunteţi dispus să începeţi?

Începuse să mă enerveze.

– Ce să încep, domnule? m-am răţoit.

– Lucrul, a răspuns afişând acelaşi surâs tâmpit. Nu de asta aţi venit aici?

Atunci mi-am dat seama ca era complet idiot.

– Păi nu v-am spus de ce-am venit? Doar v-am povestit adineauri, am zis pe acelaşi ton răstit.

– Să ştiţi că munca aceasta pe care o s-o faceţi, a continuat aranjându-şi cravata cu un gest scurt, neluând în seama izbucnirea mea, este o bagatelă. Va trebui doar să plecaţi de aici cu cât mai multe articole de lenjerie de pat, să colindaţi câteva ore (de regula 8) prin oraş, şi să vă întoarceţi cu cât mai puţine înapoi. Pe lângă salariul fix (minimul pe economie), vă vom da şi cinci la sută din valoarea vânzărilor. Aici sunt adevărații bani. Așa veți fi motivat să vindeți cât mai mult. Întrebări?

Mă luase atât de repede încât nu am mai avut putere de reacţie. L-am privit tâmp, nefiind în stare să articulez vreun cuvânt.

– Nici o întrebare, ok atunci, lucrurile sunt clare. Cred că puteţi începe de mâine, nu? Vă aştept aici la opt. În regulă? Mi-a scuturat mâna cu forţă.

Mă trecuseră năduşelile. Omul acesta voia să lucrez pentru el! Eu, să lucrez! Eu!

Am reuşit să bâigui aplecându-mă uşor deasupra mesei:

– Protestez.

Şi am ieşit fără a privi înapoi.

Apoi, în drum spre casă, am explodat. Să lucrez! îmi ziceam furios. Să lucrez eu, EU, pentru cineva, pentru oricine, să vând cearşafuri! Nu îmi venea să cred, rememoram scena şi pulsul mi se accelera, corpul îmi tremura din toate mădularele, capul începea să-mi vâjâie ameţitor.

– Protestez vehement! am strigat la şoferul de taxi după ce am trântit portiera, lăsându-l uimit cu banii în mână.

– Protestez! am urlat în lift către vecina Costache care s-a închinat repede, de două ori, după ce şi-a așezat precipitată sacoşele la picioare.

– Mă opun! am intrat val-vartej în casă, unde am găsit-o călcând.

– Poftim? a ridicat privirea. Ce te-a apucat?

– Lupt! am strigat. Lupt pentru dreptul de a sta! Mă opun tiraniei tale, mă opun dorinţelor tale imposibil de satisfăcut, protestez!

A rezemat fierul de călcat de colţul mesei şi s-a ridicat.

– În cazul ăsta plec.

– Drum bun şi cale bătută.

– Eşti sigur că asta vrei?

– Da.

Şi m-am aşezat în pat, chinuindu-mă să mă calmez.

S-a îmbrăcat în tăcere, a umplut trei genţi cu haine, a chemat un taxi şi a ieşit fără a-mi adresa vreun cuvânt.

A fost ultima oară când am văzut-o.

București, 2002