Dacă vrei cu adevărat să ştii, o să îţi spun, cu ochii, mereu cu ochii. Golurile lăsate în urmă de ascuţişul lamei, laolaltă cu urletul de durere. Pâcla care se depune şi acoperă orice intenţie, aducând cu ea imprevizibilul, surpriza, frica din ce în ce mai puternică pentru ceea ce va urma.

Dacă vrei neapărat să ştii, o să îţi spun, de fiecare dată e altfel, chiar dacă te-ai gândi că nu, că nu are cum să fie diferit, în fond procedura e aceeaşi, ochii sunt ochi şi unghiile unghii, indiferent de cine le poartă. Nu, nu-i aşa. Diferită este reacția lor, şi cu adevărat doar asta e ceea ce contează. De când îi primesc, de când mi se pun oarecum în braţe, ameţiţi de frică, încep să-mi închipui. Câteodată fac pariuri cu mine însumi, licitez, urlă sau nu, horcăie sau nu, încă mai crede că are scăpare sau şi-a dat seamă de când a fost împins pe uşă că totul s-a sfârşit pentru el? Ştie că, odată ajuns aici, pe scaunul acesta, în prezenţa mea, lucrurile nu au cum să decurgă decât într-un singur fel? Iar atunci când, cu o floare minusculă de speranţă în suflet, mă vede apropiindu-mi faţa de a lui, îmi ascultă respiraţia şuierătoare, îmi miroase pielea şi recele metalului pe care i-l lipesc de obraz,  mă întreb dacă spaima i-a explodat în torace şi a început să-l haleasca pe dinăuntru, sau dacă am de-a face cu un luptător, cu un erou, cu unul din aceia  cu convingeri puternice care nu începe să urle decât după, decât în timpul, decât atunci când. Căci toţi o fac, să nu îţi închipui altceva, este doar o chestiune de timp. Şi urletul lor mă îmbată, trebuie să o spun, mă umple, dar nu e un sentiment de satisfacţie, nici unul de împlinire profesională. E – cum să îţi zic eu – ceva aproape mistic, ceva înălţător, sau abisal, zi-i cum vrei. Poate vrei să mă judeci, e dreptul tău, dar nu te poţi pune în locul meu, nu în situaţia mea, niciodată. Până la urmă nu sunt nici pe departe o maşinărie, chiar dacă unii şi-ar dori asta, să nu aibă de-a face cu mine, să nu trebuiască să mă privească atunci când mă spăl pe mâini de sânge, câteodată minute în şir. Nu, din păcate nu sunt o adunătură de fiare, şi atunci am aşteptări, caut ceva, îmi trebuie ceva de care să mă agăţ, iar strigătele acelea de durere mă încarcă, îmi dau energie, mă hrănesc. E sadism? Poate că da, poate că nu, nu ştiu şi, drept să îţi spun, nu mă interesează prea mult. O să fiu sincer: fără asta nu pot merge mai departe şi, oricât de ciudat ar părea, oricât de crud, asta este menirea mea. O ştiu, am ştiut-o de mult, din copilărie, chiar dacă, poate, nu am conştientizat-o pe deplin.

Dacă doreşti să afli cu tot dinadinsul, o să îţi zic, de două ori, atât, în toată viaţa mea. Prima oară acum mulţi ani, în tinereţe, era a treia sau a patra persoană, nici nu-mi intrasem bine în mână. Dar nu asta a contat, nu de-asta mi-a rămas în minte, şi nici din cauza faptului că era femeie, iar eu mă întrebam cum să abordez problema – era prima femeie cu care aveam de-a face în acest fel. La început am fost debusolat, nu ştiam de unde să încep, iar ea era calmă, îşi încleştase mâinile de scaun şi ţinea capul semeț, gâtul încordat şi umerii drepţi, o poziţie caraghioasă prin nefirescul ei, ca o şcolariţă. Aveam în faţa mea, la discreția mea, o şcolăriţă, şi nu ştiam cum să încep. Fusese lovită, îi curgeau câteva firicele de sânge din nas iar buza de sus îi era crăpată. Nu, nu  era frumoasă, dar asta nu are relevanţă. Poate în viaţa ei de zi cu zi, în viaţa ei de familie, putea trece drept una, dar aici, odată ajunsă aici, lucrurile acestea nu mai au relevanţă. Era o şcolăriţă, însă una vinovată de ceva deosebit de grav, altfel nu ar fi încăput pe mâinile mele. Ce-o fi făcut femeia aceasta, legată la ochi, cu bluza sfâşiată la piept şi un sân descoperit, cu tălpile goale lipite de piatra rece, de a trebuit să ajungă aici? Pe cine o fi supărat în asemenea hal încât s-a considerat că viaţa ei nu mai valorează nimic, că merită aruncată la gunoi în cel mai infam mod cu putinţă? M-am întrebat toate astea în timp ce i-am dezvelit ochii, iar cand i-am perceput teama – o teamă pe care încerca să şi-o ascundă cu orice preţ dar care, odată descoperită, nu a mai putut fi disimulată – m-a străbătut un fior. Şi lacrimile, lacrimile care au început să-i curgă fără oprire şi care s-au amestecat cu sângele de pe obraz, dacă ţii musai să ştii, îţi spun, lacrimile acelea mi-au întărit nesiguranţa. Să nu uităm ce ai de făcut aici, mi-am spus după ce i-am acoperit la loc, să nu uităm că nu tu decizi cine e sau cine nu e vinovat, dacă merită sau nu iertare, sunt alții deasupra ta care îşi bat capul cu asta, lasă-i pe ei să se întrebe la nesfârşit dacă au făcut ce trebuie, tu eşti doar o mână rece, eşti doar tăişul. Dacă vrei neaparat să afli, asta mi-am spus, atunci când am început. Cu ochii, cu ei am început, teama care s-ar putea vedea în ei a fost din ziua aceea primul lucru la care aveam să mă gândesc.

După ce am terminat, când îmi spălam mâinile de sângele ei, am ştiut că fusesem supus la o încercare, una pe care reușisem să o depăşesc, închizând cu adevarat o uşă în urma mea. Fusese marele meu test, fusesem în cumpănă iar eu alesesem drumul fără de întoarcere, eu îmi urmasem menirea.

Şi nu, nu mi-am vândut atunci sufletul diavolului, cum probabil ai crede, ci oamenilor.

Când te-ai născut tu aveam deja mâinile roşii de sânge, dar nu vedeam decât eu asta. Maică-ta încă mă credea un om bun, până la urmă cine spune că ajungi să cunoşti cu adevărat o persoană? Dar cu ea am fost bun, de ce să nu recunosc, am iubit-o atât cât un bărbat poate iubi o femeie, la început patimaş, apoi cu moderaţie, ca până la urmă să nu mai rămână între noi decât o formă de afecţiune, un sentiment de prietenie. Pasiunea dispăruse, însă nu şi pentru cealaltă parte din viaţa mea, nu, agonia lor mă umplea în continuare, mă îmbăta în continuare. Eram singurul cunoscător al acestei laturi pe care am ţinut-o întotdeauna pentru mine. Nimeni din familie nu ştia unde mă duc eu în fiecare seară, atunci când plecam de acasă şi le spuneam că fac ture de noapte. Nu aveau cum să înţeleagă, îţi trebuie o anumită deschidere, un anumit mod de a percepe lumea, pentru a putea asimila aşa ceva. Iar dacă, prin vreun miracol spiritual, careva dintre ei ar fi intuit existenţa unui scop mult mai înalt decât ar fi putut el concepe vreodată, cu siguranţă nu ar fi putut accepta ideea că eu, omul pe care îl vede zilnic, pe care crede că îl cunoaşte, aş putea servi acest scop. Aşa că m-am hotărât încă de când am cunoscut-o pe maică-ta, încă de la primele noastre întâlniri şi ieşiri în oraş, să ascund tot ce se întâmplă jos, acolo, sub mâinile mele.

Dacă ţii morţiş să afli, îţi spun, a fost mai degrabă un accident, o situaţie scăpată de sub control. Şi asta doar pentru că îl cunoştea, fuseseră colegi. În plus scriseseră despre el în ziare, se făcuseră emisiuni televizate, i se dezbătuse cauza în talk show-uri. Totul deşfăşurat pe mai multe zile, săptămâni întregi. Ajunsese o întreagă isterie, controlată de marile companii de media care urmăreau destabilizarea, mai presus de orice. Şi cu toate acestea, nimic nu s-a schimbat, iar el tot jos, pe scaun, sub privirea mea, a ajuns. Eroul. Luptătorul, singur împotriva tuturor, omul care încercase să schimbe lumea, lumea lui mică, reprezentată de harta lui interioară. Greşise, proiectia sa în exterior era încompletă, era prea subiectivă, era prea tendenţioasă. Şi totuşi el se zbătuse pentru ideile lui, căzuse şi se ridicase, fusese lovit dar revenise cu forţe noi, ajunsese la un pas de reuşită. Îşi atrăsese simpatizanţi, îşi crease o comunitate, adepţii apăreau peste noapte, din ce în ce mai mulţi. Dar, aşa cum se întâmplă întotdeauna, se blocase în punctul final, se lovise de zidul suprem. Lovitură care îl luase prin surprindere şi îi zdruncinase edificiul, ca apoi să îl distrugă complet. Ca pe un castel din carţi de joc spulberat, luat de vânt şi împrăştiat în aer. El urmând să fie redus la tăcere. Cu ajutorul meu.

Îl cunoştea, fuseseră colegi de şcoală. Stătuseră în aceeaşi bancă, muşcaseră în pauze din aceleaşi felii de pâine cu brânză, schimbaseră între ei creioane colorate. Apoi drumurile lor s-au despărţit, ea terminase liceul şi se măritase, el urmase studii superioare şi începuse să frecventeze cercuri înalte. Ea îşi dedicase viaţa familiei, ţie şi mie, o viaţa casnică, fără perspective, apăsată de rutină. O viaţă monotonă care i-a fost învioarată pe neaşteptate de apariţia lui, întâi în ziare şi în reportajele de la ştiri, apoi la întâlnirile cu ea. Nu cred că îţi mai aminteşti (erai prea mic atunci, nici nu începusei să mergi la şcoală) privirea ei aprinsă din perioada aceea. Toată ceaţa care i se depusese pe irişi dispăruse, şi asta pentru că şi ea, ca şi mine, începuse să urmeze o viaţă paralelă. Şi ea, ca şi mine, îşi descoperise o altă latură pe care a încercat să o ţină cât mai mult ascunsă. Nu, nu m-a înşelat cu el, nu despre asta este vorba. Însă s-a dedicat complet cauzei lui, a devenit o adeptă înfocată, o militantă. O activistă. Nu a lipsit mult să îmi dau seama de toată tărăşenia, să realizez că, atunci când lipsea de acasă, nu o mai făcea pentru a cumpăra mâncare sau îmbrăcăminte. Se întorcea obosită, dar fericită. Ne-a neglijat, ca mamă şi soţie, însă nu am putut să îi spun nimic, în definitiv şi eu aveam nopţile mele în care lucram intens, departe de ei, departe de voi. Şi, pe undeva, aşa îmi puteam vedea nestingherit de treaba mea, cealalată treabă a mea.

O situaţie scăpată de sub control. Au asociat-o cu el, dar până la un punct, au închis-o, dar au eliberat-o repede. Un avertisment, nimic mai mult. Însă m-a văzut, când mă spălam pe mâini de sânge, m-a văzut şi m-a privit în ochi, fără să vorbească. Înaintea mea îl scoseseră pe el, inert, dar încă în viaţă. Nu trebuia să devină un martir, uciderea lui le putea aduce mari deservicii. Schilodirea era altceva. Lasă urme doar pe termen scurt, în conştiinţa celorlalţi.

Îl târau de subţiori, fără să se sinchisească de ea, de faptul că, văzându-i orbitele goale şi trupul însângerat, încremenise, îngrozită. Apoi eu, ieşind din aceeaşi încăpere. Puţin obosit, oarecum dezamăgit (urlase repede eroul, căzuse repede. Leşinase de câteva ori, a trebuit să îl trezesc ca să o pot lua de la capăt). Eu, oprindu-mă la câţiva paşi de ea. Eu şi ea, în aceeaşi încăpere, vieţile noastre paralele amestecate. Celelalte devenind din nou acestea.

N-a scos niciun cuvânt. Buza de sus îi tremura uşor, avea pumnii încleştaţi, strângea în ei urletul de durere. Victima şi călăul, etalându-i-se împreună, cu un firesc monstruos. Am încercat să mă apropii de ea, dar tot trupul ei îmi striga, Stai, îmi striga, Încremeneşte. Pietrifică-te, spunea şi adăuga, Şi încremeneşte-mă şi pe mine.

De-atunci nu am mai văzut-o. De-atunci nu te-am mai văzut nici pe tine. Mi-ai rămas doar în amintire, un băieţel de şase ani, slăbuţ şi bolnăvicios, cu amigdalele veşnic pline de puroi.

Dacă vrei neapărat să îţi spun, o fac, plecarea ei, a voastră, m-a întristat, dar, în acelaşi timp, m-a uşurat. A fost ca şi când lumea s-a crăpat în jurul meu ca o coajă de ou lăsându-mă să scot capul și să privesc dincolo. Să văd cum toate barierele mi s-au dat în lături ca eu să mă pot dedica lor în totalitate.

M-am gândit mult la tine, nu trecea o zi să nu mă întreb ce faci, cum ai crescut, ce fel de om ai devenit. Am avut de câteva ori pornirea de a te căuta, să te pot privi măcar de la distanţă, încercând, într-un fel, să redescopăr lumea, prin ochii tăi. Dar nu am făcut-o niciodată, la ce ar fi dus toate acestea? Nu aveam ce să îţi ofer, eu deja eram departe, viaţa mea era altundeva. Nu, nu îţi puteam oferi nimic, poate doar dezamăgire. Nu ştiu câte ţi-a spus mama ta despre mine, despre ziua aceea, probabil a încercat să ascundă tot. Sau poate că nu, poate-a ales să îţi releve cu ce se ocupă cu adevărat tatăl tău, ce lucruri monstruoase face, care i-au distrus umanitatea. Să îţi sublinieze că viaţa lângă el ar fi fost la fel de inumană, perspectiva împărtăşirii vinei, a tăcerii, iată ce a gonit-o de lângă mine.

 Probabil dacă m-ai fi văzut, dacă m-ai fi întâlnit, mintea ta nu mi-ar fi putut cuprinde prezenţa, s-ar fi blocat în toate cuvintele mamei tale. Şi mi-ai fi spus surd, Eu nu am tată, mama m-a făcut cu o bestie cu chip de om, o creatură a tenebrelor care, din când în când, iese la suprafaţă, pentru a procrea. Eu ţi-aş fi spus că încă mai am suflet, că nu l-am pierdut niciodată şi că, dacă ai înţelege ce fac, dacă ai înțelege de ce trebuie să o fac, lucrurile s-ar aşeza într-o altă lumină, una ce poate fi mai uşor asimilată.

Dacă vrei totuşi să afli, îţi spun, cea mai mare teamă a mea asta a fost, că ai fi putut înţelege. Că partea mea din tine te-ar fi putut corupe, te-ar fi putut acapara. Şi că urletele acelea adunate în timp şi-ar fi putut găsi, în tine, un alt refugiu în care să se înghesuie. Nu vreau să predau ştafeta, nu mi-am propus asta niciodată, ceea ce fac eu trebuie să rămână cu mine, singurătatea este condiţia existenței mele. Şi asta am realizat după plecarea voastră, până atunci făceam totul la jumătate, eram rupt în mai multe bucăţi care nu nu formau nicidecum un întreg.

Şi asta am realizat după plecarea voastră, că doar strigătele lor mă puteau hrăni până la capăt. Pentru asta pregăteam tot cadrul, pentru aria de încheiere, răcnetul în care îmi scufundam toate simţurile. Mă bălăceam în sunetul acela prelung şi răsunător, gutural, câteodată gros, alteori subţire, mă scăldam în el ca un animal în noroi, căutând să nu rămână nicio părticică din mine neatinsă. Şi totuşi, de fiecare dată, eram dezamăgit. De fiecare dată se termina prea curând, iar liniştea îmi lovea timpanul cu furie, dându-mă câţiva paşi înapoi. Cădeau prea repede, leşinau prea repede. Se predau necondiţionat durerii, nu luptau până la capăt. Se abandonau mie, îşi puneau trupul lipsit de vlagă la dispoziţia mea, dar eu nu mai aveam ce face cu el, cu masa aceea de carne. Trebuia să-i trezesc, să o iau de la capăt, să-i aduc din nou sus, ca apoi căderea lor să fie, poate, mai abruptă. Dar, mereu, acelaşi lucru. Ceva lipsea.

Dacă vrei cu adevărat să afli, dacă ţii cu tot dinadinsul să ştii, de două ori, în toată viaţa mea. A doua oară încă nu s-a terminat, pentru că se întâmplă acum, în timp ce îţi spun toate lucrurile acestea. De când ai fost împins pe uşă, mergând împleticit, cu mâinile legate la spate şi ochii acoperiţi, am ştiut că eşti tu. Poate nu o să mă crezi, poate o să îmi râzi în nas, o să îmi spui că au trecut atâţia ani de atunci, ani în care nu te-am văzut niciodată. Te-ai schimbat, aşa e, ai devenit bărbat, nu mai eşti nicidecum copilul cu gâtul roşu pe care l-am lăsat în urmă. Dar, oricat timp ar trece, un tată îşi va recunoaşte mereu fiul. Nu pot să explic de ce, legătura aceea care se ţese încă de la început este indestructibilă. Te-am luat de atâtea ori în braţe, bebeluş, te-am plimbat şi te-am legănat să nu mai plângi, ţi-am studiat atent toate părţile corpului, de atâtea ori ţi-am privit unghiile, ochii, picioarele, nu, un tată nu îşi poate uita niciodată propriul copil.

Te-am aşezat pe scaun, îţi privesc semnul din spatele urechii, mă gândesc să încep cu el, floarea aceea cu petale neregulate. Corpul acela străin care te însoţeşte încă de la naştere şi care acum poate fi înlăturat. Apoi, poate, unghiile, le-ai lăsat să crească doar la mâna dreaptă, ca un chitarist. Asta să fi devenit, un muzician? Ai avut înclinaţie către arta, îmi amintesc, încă de mic desenai cu talent, dar nu ştiam că poţi cânta. Mă bucură, artiştii, ca şi mine, sunt capabili să vadă dincolo. Poate ai făcut-o şi tu, ai privit prea departe, iar asta te-a adus aici.

Nu o să îţi descopăr ochii, groaza care s-ar putea vedea în ei este primul lucru la care mă gândesc. Nu am crescut un laş, ştiu asta, şi mai ştiu că nu o să urli imediat, că nu o să îţi abandonezi trupul mie, ca ceilalţi. O să îţi ţii capul ridicat, mândru, o să îţi încordezi abdomenul şi o să strângi din dinţi, atunci când voi începe. Nu tremuri, te ating şi îţi simt carnea tare, pe sub pielea bronzată. Muşchii sunt bine construiţi, ai devenit un bărbat puternic, cu un corp sănătos. Sunt mândru de tine. Sunt mândru că ai ajuns aici, jos, în camera aceasta. Numai adevăraţii luptători sunt aşezaţi pe scaunul meu, numai oamenii mari, spiritele înalte. Cauza ta, oricare ar fi fost, a creat valuri, a zdruncinat din temelii. Nu eşti doar o rotiţă a mecanismului, doar un cap plecat, o furnică condusă în şir indian. Te-ai revoltat, ai ieşit în stradă şi ai strigat, ai protestat, nu te-ai lăsat călcat în picioare. Mama ta te-a educat bine, într-un spirit liber, te-a învăţat să gândeşti, să treci lumea numai prin filtrul tău. Nu ţi-e teamă de propriile convingeri, nu ţi-e teamă să le faci publice, chiar dacă ştii că, inevitabil, tot aici, sub mâinile mele, ajungi.

O să încep acum, am ştiut că o voi face încă de când ai intrat pe uşă şi eu am tresărit. Daca vrei cu adevărat să ştii, venirea ta, după atâţia ani, mă bucură, chiar dacă simt cum mi se încolăceşte în jurul sternului şarpele îndoielii. Mă scutur şi repet, cine sunt eu să decid dacă ceea ce fac e bine sau nu? Dacă aş face asta, dacă nu aş merge mai departe cu oricine ar ajunge aici, universul de deasupra mea s-ar cutremura, ar bubui pur si simplu, căci nu toată lumea e în stare să priceapă că, fară oameni ca mine, societatea s-ar sparge în bucaţi, haosul ar înghiţi totul într-o clipă şi cei care acum mănâncă liniştiţi, în casele lor, în bucătăriile lor mici, cei care îşi ţin nevestele în braţe fără nicio grijă, n-ar mai putea face toate astea. Totul s-ar prăbuşi sub picioarele lor – şi cine sunt eu să pornesc aşa ceva? Îi las pe ei să se întrebe la nesfârşit dacă au făcut ceea ce trebuie, eu sunt doar o mână rece, doar tăişul. Eu sunt cel fară de care nimic nu ar putea merge pe un făgaş normal. Iar daca eu nu aş exista, altul mi-ar lua locul, căci asta e legea firii, legea făcută de oameni pentru oameni.

Da, venirea ta m-a bucurat, căci tu eşti veriga lipsă, tu o să reuşeşti sa îmi oferi ceea ce am tânjit merau să am: urletul total, strigătul acela care mă va lua de jos şi mă vă ridica într-un vârtej ameţitor, o tornadă care mă va arunca pentru totdeauna dincolo. Căci urletul tău de copil se va împreuna cu urletul meu de tată şi numai aşa voi lăsa cu adevarat totul în urmă. Da, abia acum o sa îmi vând sufletul diavolului, căci, odată cu tine, orice fărâmă de umanitate din mine va dispărea pentru totdeauna.

Constanța, 2011