Măcar de-aş fi Beethoven. Aş putea să le ignor mai uşor mutrele, m-aş putea concentra la o simfonie, la notele muzicale cu care mi-aş ţine mintea ocupată. Şi nu ar mai trebui să le dau lor socoteală, le-aş arunca din încheietură câteva partituri, să le adulmece.

Acum nu le arunc decât priviri dispreţuitoare. Probabil se întreabă când  o să crăp. Să consume tot ce am.

Hulpave fiinţe.

Uite, nu mor nici de-al dracu. Uite, o să traiesc o sută de ani, numai aşa, să le fac în ciudă.

Mă întreb câţi ar mai fi roit în jurul meu, dacă nu aveam banii ăştia. Câţi s-ar mai fi gudurat pe la picioarele mele, dacă aş fi stat acum într-o garsonieră împuţită, îmbrăcat în halat şi papuci. M-ar mai fi vizitat vreunul?

Ar mai fi apărut pe aici sceleratul ăla mic al lu’ frate-miu? N-am schimbat cu el mai mult de două cuvinte toată viaţa mea, dar mă împiedic mereu de ciolanele lui prin camera de zi. Stă tolănit pe canapeaua mea şi se uită la televizorul meu. Ce caută pe-aici? De ce trebuie să-i văd mutra de oligofren cu frunte joasă, arătându-mi dinţii murdari de tutun de câte ori mă duc la veceu?

L-am întrebat într-o zi: Ce faci? Am urlat, Ce faci, mă? M-a lovit cu o privire tâmpă, brăzdată de câteva firicele de spaimă. Cred că nu se aştepta să-l bag în seamă. Ce faci mă, aici? De ce te sprijini cu călcâiele de masa mea? Tu nu ai o viaţă a ta?

A dat să răspundă, de fapt a bolborosit ceva, dar n-am înțeles nimic.

‘Te dracu’, i-am zis. Nu înţeleg nimic din ce bălmăjeşti acolo. Dă-te din calea mea. N-ai altceva mai bun de făcut? Vreo maşină scumpă de condus ca un descreierat pe autostradă? Vreo vitrină de vandalizat? Vreo fată de violat? Fugi şi nu mai veni aici, n-am nimic pentru tine.

Credeţi că a plecat? Pe dracu’. Seara îmi rânjea iar.

Cred că nevastă-mea îl cheamă. Nu vrea să rămână singură cu mine. Poate de-asta îi aduce şi pe ceilalţi. Fac cu rândul, se rotesc ca muncitorii în schimburi. Cand nu e sceleratul, apare soru-sa, vipera cu un belciug în buză şi altul în nas. Nu te doare când mănânci? am ţipat la ea când i le-am văzut prima oară. Când sugi o lămâie, nu te ustură, prostovano? Şi ce ţi-a trebuit sârma aia în rât? Ţi-a pus-o tac-tu să nu scurmi pământul?

Mi-a aruncat o privire dispreţuitoare. Un Pleacă de-aici moş nebun, lasă-mă în pace cu prostiile tale. Aproape că mi-a zis: Dispari, muribundule!

Ia nu îţi mai fâţâi pe aici şoldurile, că nu eşti la bordel. Zi-i lu’ tac-tu să îţi mai cumpere nişte haine, nu mai umbla în pielea goală pe străzi. Nu ţi-e frică că ţi se vede curul când te aşezi pe scaun? Curvo!

I s-au rotunjit buzele când mi-a răspuns, probabil m-a înjurat. I-am dat pace, şi aşa vorbeam la pereţi. Plus că, orice i-aş fi zis, n-aş fi făcut-o să plece. O să îi iau ca pe nişte piese de mobilier, asta o să fac.

Oricum cumnată-mea asta e, o piesă de mobilier. Sau, la fel de bine, o statuie de ceară. Nici când era tânără nu era mai brează. Te împiedicai de ea, de fiecare dată, mai ales când dădeai de privirea aia bovină. Umedă. Nu ştiu ce-a văzut frate-miu la ea. Frumoasă nu era (şolduri late, mers de raţă, curul jos, glezne groase, capul mare şi buze subţiri, degete boante cu unghii scurte), spirit nu avea (mută, era mereu mută şi imună la poante, iar atunci când emitea, îmi venea să o iau la bătaie, să-i îndes inepţiile pe gât înapoi) însă era plină de obiceiuri tâmpite care ar fi înnebunit orice apropiat (sau cel puţin mă înnebuneau pe mine: închina aragazul la fiecare fel de mâncare, bolborosea Tatăl Nostru la orice presupusă boală a copiilor ei, şi multe alte tâmpenii). L-am întrebat pe frate-miu atunci: Ce te-a apucat, mă, să o iei pe asta? dar mi-a răspuns cu o ridicare de umeri. Un gest resemnat. Adică nu ar fi fost după el. Ei, asta nu o cred.

Oricum, n-am reuşit să aflu niciodată cu adevărat cum s-a procopsit cu ea. Doar că, de ceva vreme, se pare că mă procopsisem şi eu. Că, atunci când nu erau copiii ei pe aici, apărea ea,  târându-şi  picioarele pe parchet. Aluneca, nu mergea, parcă era teleghidată.

Ce tot aluneci, mă, pe aici, de mă izbesc de tine? i-am urlat acum câteva zile. Nu vorbeşti? Muto! N-ai scos un cuvânt mai de doame-ajută toată viaţa ta. Numai tâmpenii religioase şi absurdităţi. Erai babă de tânără. Şi acum te fâţâi pe aici cu privirea aia cenuşie. Stai locului, îţi stă mai bine pe post de statuie. Bine că nu te mai aud, mi-ai sfredelit destul urechile cu prostii, o viaţă întreagă. Măcar acum orice ai zice, rămâne cu tine.

Mă privea cu milă, aşa ajunsesem, la mila ei. În primele zile plângea. Nu făcea faţă. Vezi, vezi prin ce trebuie să trec eu în fiecare zi? îi spunea nevastă-mea, cerşindu-i simpatia. Iar astalaltă hohotea, pesemne se simtea jignită.

Nu mai plânge, urlam, mai bine du-te acasă. Sau plângi dacă vrei, dar ieşi în curte, ia-o la picior şi nu te mai opri. Plângi cât vrei, dar cară-te de aici. N-am nevoie de tine pe aici, mă enervezi, mă iriţi şi mă incomodezi.

Dar după un timp i-a trecut, nu mai miorlăia din orice. Doar mă privea cu milă. Cum ridicam ochii, mă loveam de-ai ei. Obosiţi. Flescăiţi. Trişti.

Du-te dracu, îi aruncam. Mă aplecam spre ea,  îi luam mâinile într-ale mele şi îi ziceam uşor: Du-te dracu. Apoi lungeam, Duuu-te draaacu, apoi îi cântam, du-hu-te dra-ha-cu.

Îşi elibera palmele şi o lua la picior, aluneca cu viteză spre bucătărie, se ascundea în spatele tigăilor.

Dacă tot eşti acolo neinvitată, fă-mi o omletă. Apoi dispari la tine acasă.

Pleca? Aş. Îmi întorcea spatele, să pişe ochii. Sau să îl sune pe frate-miu. Probabil îi zicea că nu mai suportă. De parcă o chemasem eu.

Frate-miu vine mai rar. Dar tot mă enervează, căci atunci când vine, pozeaza în lordul protector al regatului. Îşi umflă pieptul şi o compătimeşte pe nevastă-mea. Şi-l bombează ca un curcan şi păşeşte rar prin casă, cu privirea sus.

Pe mine mă bate pe umăr, îmi zice chestii de genul (dacă nu mă înşel) Ce mai faci domnule, cum o mai duci domnule, apoi spre ele: Iar vă face zile grele? Iar, suspină ele dar cu ochii la el şi nu la mine, căci la el este salvarea, el deţine alinarea. Mă aplec lângă gâtul lui, îmi lipesc buzele de urechea lui şi îi zic: Ioane, du-te şi tu dracului.

Râde şi mă bate iar pe umeri, ca pe un copil, ca pe sociopatul de fiu-său când îi cere bani de droguri sau băutură. Lasă, îşi mişcă rar buzele, lasă Victore, că toţi ajungem acolo.

Mă aplec şi îi zic: Du-te tu înainte. Apoi îi întorc spatele şi mă retrag în dormitor. Îi las să dezbată situaţia. Situaţia mea.

Nu este una uşoară, recunosc. Întâi trebuie să crăp, recunosc. Întâi trebuie să dau ortu’ popii, apoi lucrurile se vor aranja de la sine, nevastă-mea o să dispară într-un azil de bătrâni, nepoata-mea o să primească casa asta, nepotă-miu bani de buzunar în compensaţie. Iar eu în cutiuţă. Vorbind cu viermii, în timp ce mă halesc.

Eh, măcar de-aş fi Beethoven. Mi-aş pierde timpul cu partituri. Cu măsuri şi timpi, voci suprapuse, instrumente în planuri. Iar când ar intra nevastă-mea aş arunca în ea cu  mănunchiuri de cheia sol aranjate frumos. Până una alta nu pot arunca decât cu farfuria goală care a rămas pe birou de la masa de prânz.

O primeşte direct în cap. Nu se fereşte. O doare, dar nu zice nimic. Se apropie de masă şi scrie pe o coală de hârtie, Eşti un monstru. Ai fost cineva, odată, acum eşti un schilod monstruos.

I-am smuls pixul dintre degete şi am scris dedesubt, cu litere de tipar: ŞI TU EŞTI O VACĂ. Apoi am mototolit hârtia şi i-am aruncat-o în cap. A ieşit cu paşi mici, de gheişă.

Iar a intrat. Mi-a scris: Frate-tu pleacă din ţară. Unde? am urlat. În Israel, mi-a scris. Ce caută acolo, e nebun?

M-am repezit în camera de zi. Frate-miu îşi pupa nevasta – pleca. Unde pleci? Tu urai jidanii! I-ai urât cu patimă toată viaţa ta. Ce cauţi acolo?

A zis ceva, dar nu i-am putut citi pe buze. Scrie! am spus. Ia pixul şi scrie!

A scris: lumea se schimbă.

Lumea e la fel, tu te-ai schimbat.

A scris: ne schimbăm cu toţii.

Eşti un om de nimic, am strigat. Să nu te mai prind pe aici!

A scris: o să mori un om singur.

Mai bine singur decât înconjurat de balegi!

A scris: rămâi cu bine. Mă întorc în câteva săptămâni.

Din partea mea poţi rămâne acolo. Poţi să te converteşti dacă vrei.

A ieşit. Nevastă-sa clătina din cap dezaprobator. Vaco! am zis. Nu mai da din cap ca o proastă.

A dat să vorbească, dar i-am întors spatele. Moale, un om moale. Tot timpul a fost aşa, toată viaţa lui. De mic a fost aşa. A trebuit să-l car mereu în spate. I-am deschis drumul de fiecare dată. L-am protejat, l-am susţinut, l-am propulsat.  Şi-acum sunt la mâna lui.

O să încap pe mâinile sceleratului. Dacă moare nevastă-mea înaintea mea? Şi ea e bătrână. Abia îşi mai mişcă picioarele, o văd. Seara se întinde în pat şi se chirceşte de durere. Are ceva.

Ce te doare? am întrebat-o. Nu eşti în apele tale.

Nu am nimic, fii fără grijă, mi-a scris.

N-aş vrea să mori.

Vorbeşti prostii, mi-a scris. Apoi s-a uitat în podea. Nu mor eu, i-am citit pe buze.

Bravo, am strigat. Bine faci. Dacă mori, cine o să aibă grijă de mine? Aşa că fii atentă. Dacă te doare, controlează-te. Du-te la doctor. Sună-l pe Andrei. I-am dat o grămadă de bani, atâta timp. Să te repare, asta e treaba lui. Acum adu-mi un pahar cu apă şi ceva de cap.

Mi-a aruncat o privire răutăcioasă. Sfredelitoare. Mi-a scris: ia-ţi singur. Poţi să mergi. Pastilele sunt în bucătărie. Şi mi-a întors spatele.

Are ceva, cu siguranţă. Nu e în apele ei. Acum câteva zile, de exemplu, s-a sprijinit de tocul uşii şi şi-a tras răsuflarea. Obosise. O să îl sun eu pe Andrei, o să-i urlu în telefon că trebuie să o consulte. Fără ea aş fi mort. O să încap pe mâinile ăluia. Sau a viperei cu belciug în nas. Or să mă închidă la azil şi or să pună stăpânire pe casă. Or să-mi ardă cărţile şi or să-mi vândă mobila, ca apoi să-mi populeze casa cu şobolani de vârsta lor. Miraţii universului, cu sprâncenele veşnic ridicate, întrebându-se mereu ce li se întâmplă. Uitându-se în jur ca idioţii, fără să înţeleagă nimic din lumea asta. Sclavii computerelor, ai jocurilor electronice, ai internetului. Lipsiţi de exercitiul cognitiv, cu totul dat de-a gata.

Nu. Mai bine dau foc la casă. Am fost cineva, cândva, nu o să sfârşesc într-un azil. Pe vremuri numele meu spunea multe. Numele meu era de temut.

Acum nu mai spune nimic nimănui. Nici măcar nepoţilor.

Stii mă, cine a fost unchi-tu? l-am întrebat pe dezaxatul ăla mic într-o seară. Butona telecomanda, distrat. Cu cealaltă mână umbla pe un telefon. Şi-a ridicat ochii spre mine şi a zis ceva. Am bănuit că a zis Nu, sau: N-am idee. Sau poate: Nu mă interesează.

Unchi-tu a fost cineva mă, păduchiosule, am zis şi m-am aşezat lângă el. Uită-te la mine, măcar prefă-te interesat, să nu pară că îmi invadezi spaţiul degeaba.

Cine ai fost? i-am citit pe buze.

I-am povestit, dar nu a părut deloc impresionat. Am insistat în explicaţii, i-am prezentat toată situaţia, tot aparatul de stat de atunci, pozitia mea, totul.

Ai înţeles mă, golane? Îţi dai seama ce putere aveam? Puteam trimite un om la zdup clipind din ochi, fără să dau socoteală nimănui.

Şi ai făcut-o? a mişcat din gură.

Ce-ai zis?

A luat o agendă cu coperte groase şi a scris pe prima pagină: AI FĂCUT-O???

Ce să fac?

A scris: ai trimis pe cineva la zdup?

Îmi rânjea, cu buzele umede. Am luat agenda, am închis-o şi l-am pocnit cu ea în cap. L-am lovit dintr-o parte, i-am prins urechea stângă. A sărit ca ars şi m-a înjurat violent. Sigur m-a înjurat, căci şi-a ţuguiat buzele şi s-a încruntat spre mine, cu pumnii strânşi. Credeam că o să mă lovească.

Nu a făcut-o, dar s-a repezit pe hol, şi-a luat în viteză haina şi a ieşit pe uşă.

Să nu te mai prind pe aici! am urlat după el, în curte. Nesimţitule!

Atât mi-ar trebui, să fiu eu judecat de oligofrenul ăsta. Cine sunt ei să emită judecăţi? Ce ştiu ei despre viaţă, despre putere, despre politică? Sunt doar nişte insecte într-un mare borcan. Nici n-ar trebui să aibă voie să vorbească. Unora ar trebui să li se suprime dreptul la cuvânt. Sunt o pacoste. O boală. Tumori care trebuie înlăturate cât mai repede, altfel se împrăştie peste tot în societate.

O vreme n-a mai venit. Credeam că am scăpat de el, mă bucuram. Dar nu a fost aşa, peste câteva zile s-a înfiinţat din nou la uşă, serios şi nebărbierit, cu o țigară în colţul gurii. I-a deschis nevastă-mea. S-au pupat pe obraz.  Pe mine m-a ignorat, nici nu m-a privit. Iar venişi? Mai vrei o carte în cap? i-am zis.

S-a apropiat de mine, m-a privit în ochi să fie sigur că îi citesc pe buze şi a rostit rar: Nu o să trăieşti la infinit, moşule. Apoi: esti dus deja, surdule. Apoi: eşti o legumă. Aşa că taci.

Mi s-a înnegrit privirea, am ameţit. Am căutat precipitat ceva tare, orice, cu care să-i crăp capul. M-a luat de mâini şi m-a imobilizat. Mi s-a ridicat tensiunea, îmi bubuia inima. Bum-bum, bum-bum.

Ieşi afarăăăă! am urlat, dar urletul mi s-a izbit de rânjetul lui. Apoi am leşinat.

Aseară m-am luat de nevastă-mea. Să nu îi mai prind pe ăia pe aici! M-ai auzit? Niciodată? Tu auzi?

Aud, a scris. Dar nu e după tine.

E casa mea, totul e după mine!

O fi fost cândva. Acum s-a terminat. Apoi: nu mai ai putere. Apoi: nu mai poţi face rău. Eşti mort.

Încă respir!

Asta n-are importanţă.

M-am repezit la ea. Am lovit-o. Pentru prima data în viaţa mea, am lovit-o. A început să plângă, uşurel, în timp ce încasa. A continuat să plângă şi după ce am terminat de cărat pumni şi palme. S-a pus în pat şi a bocit toată noaptea.

Apoi, dimineaţă: o să îţi fac viața un calvar.

E deja un calvar, am zis şi am ieşit  afară.

M-am dus în parc. Mergeam greu, abia mă ţineau genunchii. Nu mai ieşisem de mult din casă, lumea de afară mi se prezenta în reluare. Un furnicar de oameni şi maşini, activând în tăcere. Iar în parc, grămezi de copii alergând. Biciclete, role, trotinete, jucării.

M-am pus pe o bancă, mă dureau picioarele. Îi văd, dar nu-i aud. Par că mimează viaţa. Le ghicesc ţipetele, mi le închipui. În minte, sunt invadat de ţipetele celorlalţi. Urletele trecutului. Pe atunci auzeam, dar mai bine eram surd. Pe atunci încercam să fiu imun la ele, dar nu am reuşit niciodată. Cred că, pe undeva, m-au afectat mai mult decât credeam. Dar ce aş fi putut face? Ăştia de acum nu ar înţelege. Nimeni de acum n-ar înţelege. Nici măcar frate-miu, el e din altă generaţie. Nici el nu ar concepe aşa ceva. Dar o ţară se clădeşte pe suferinţă, pe suferinţa altora. Ca ei să trăiască bine, alţii au trebuit să moară. E simplu, asta ar înţelege oricine.

Mă priveşte un ţânc. Are vreo patru ani, buză de iepure şi o şapcă cu un cozoroc imens. Se zgâieşte la mine, cu o figură de retardat. Probabil mutra mea i se pare hilară. Îi trag o scatoalcă. Clipeşte des, dar rămâne pironit. Îl fascinez.

-Cară-te de aici, puştiulică. Du-te la joacă. Fă ceva, aruncă cu o piatră, dă-te în leagăn, trage o fată de păr, ia o gură de nisip, trânteşte un alt copil, orice. Doar ia-ţi buza asta de rozătoare din faţa mea.

Se hlizea, nici gând să plece. I-am dat un bobârnac drept între ochi, pe sub cozoroc. A început să plângă şi a zbughit-o de lângă mine.

Ăştia vin din urmă, toţi greşiţii naturii. Pe vremuri copiii ăştia nu ajungeau departe. Acum sunt susţinuţi de sistem, se dau fonduri pentru ei, se ţin în palme. Se fac emisiuni televizate despre copiii-cu-buze-de-iepure-înceţi-la-minte. Hai, donaţi pentru handicapaţi.

Am plecat, cuprins de lehamite. Cândva ieşitul în parc mă relaxa. Acum, chiar daca nu-i aud, mă enervează. Mă stresează şi mă obosesc, cu  zarva lor mută.

În casă, nevastă-mea mă aştepta la bucătărie. Ce faci aici? i-am zis. Şi-a ridicat ochii. Îi avea în lacrimi. Nu înţeleg, de ce tot plângi? Nu s-a schimabt nimic de ieri, de o lună, de un an. Eu tot surd şi nesuferit sunt, viaţa mea tot un căcat este. Aşa că ce te-a apucat acum de plângi?

A scos un creion bont şi a scris pe un şerveţel: Pentru că acum ştiu.

Vorbeşti în dodii, am zis, ca mai devreme. Cauţi să mă enervezi iar, ca mai devreme.  Ce ştii?

M-a ars cu privirea şi a scris apăsat un cuvânt. A mototolit şervetelul, mi l-a îndesat în pumn şi a părăsit bucătăria.

L-am desfacut şi am citit. Scria: MIHAI.

Aflase, cineva îi spusese, după atâtă timp. Cineva, cu gândul să îmi facă rău. Să crăp mai repede, probabil. Să îşi însuşească totul, cât mai repede, probabil.

M-am dus după ea. Am făcut ce a trebuit să fac! am urlat. Am făcut ce mi s-a zis să fac!

M-a ignorat, pur şi simplu. Simţeam că explodez. Am strâns-o de umeri şi am întors-o spre mine: Te rog să înţelegi, nu am putut face nimic pentru el. Frati-tu era un insurgent. Un pericol, cancerul societăţii de atunci. Prin el, şi tu erai în pericol, şi eu şi toată familia mea, înţelege. El şi-a pecetluit soarta, el singur, prin ceea ce a făcut. Am încercat să-l ajut, i-am zis, cu blândeţe i-am zis, dar m-a ascultat? Ia zi, a ţinut cont de sfaturile mele? Aş!

S-a scuturat. Lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji, în tăcere. S-a scuturat şi s-a retras în dormitor, a trântit uşa după ea. Am încercat clanţa: se încuiase pe dinăuntru.

Mihai a fost un dobitoc! am urlat şi am lovit cu pumnii în uşă. Şi tu eşti o dobitoacă şi mai mare, acum. S-a dus! E mort! Eu i-am semnat sentinţa. Ce importanţă mai are asta acum?

După o vreme mi-a strecurat o foaie pe sub uşă. Scrisese mult:

Pentru tine nu mai are importanţă. Dar mie mi s-a zguduit pământul sub picioare. Şi ştii de ce? Căci toată viaţa am împărţit patul cu un monstru fără conştiinţă, şi asta fără să ştiu. Esti fals, si viaţa mea e falsă. Aş vrea să mor, acum. Dar nu inainte să te văd pe tine sub pământ. Nu înainte să mă hrănesc din chinurile tale. Ţi-a venit vremea, iar eu te voi conduce în iad, înainte să te urmez.

Zile întregi m-a ocolit, ea şi prădătorii ceilalţi, veşnic prezenţi în casa mea. Mă ignorau, încercau să facă abstracţie de mine. Le vorbeam, dar nu-mi răspundeau. Îmi făceam singur de mâncare, mă retrăgeam în camera mea, încuiam uşa şi mă izolam. Mă aflam pe un teren ostil.

Duşmanii mă pândeau din sufragerie.

Măcar de-aş fi Beethoven, m-aş cufunda în creaţie. Muzica mi-ar răsuna în minte, în valuri, în crescendo iar atunci când, sub presiunea vezicii, ar trebui să mă târăsc la baie, trupurile lor tolănite, privirile lor reci,  vorbele goale spuse printre dinţi, toate astea mi s-ar părea mai uşor de suportat, toate astea ar trece pe lângă mine în viteză, căci eu aş avea un scop înalt, mistic.

Oare atunci s-a întâmplat? În zilele alea? Când am pus de câteva ori mâna pe telefon și am vrut să-l sun pe Dobre și pe ceilalți? Când, întins în pat, cu ochii în tavan, mi i-am imaginat după gratii, în celule întunecate și umede? Pe nevastă-mea frângându-și mâinile și rugându-se la dumnezeu, pe frate-miu plimbându-se în cerc în curtea interioară, cu ochii la cer, pe nepoți în case de corecție, sub supraveghere atentă?

Sau poate când i-am adunat pe toți în camera de zi, înainte să ies pe ușă și să îi las în urmă, cu ochii încețoșați?

-Staţi jos, şi fiţi atenţi, căci vreau să vă spun ceva, le-am zis în seara aceea.

Şi-au aruncat priviri nedumerite. Nepoată-mea se fâţâia pe scaun, muşcându-şi uşor cercelul din buză, cu un tic nervos. Celălalt, frati-su, adoptase o atitudine şmecherească, în zeflemea – stătea în picioare, cu mâinile în buzunarele blugilor şi cu trupul puţin într-o parte, ca un cântareţ de hip-hop. Îi lipsea crucea de zece kile la gât şi o şapcă întoarsă.

Cumnată-mea se transformase în statuie – nici nu mă aşteptam la altceva. Probabil înota într-un vid cognitiv care i se accentua cu vârsta.

Iar frate-miu şi nevastă-mea vorbeau aplecați unul spre altul ca și când își șopteau ceva. Inutil aș spune, și așa nu-i auzeam.

– Ştiu că mă consideraţi un om de nimic, ştiu ca mă judecaţi cu minţile voastre limitate, că pentru voi reprezint tot ce e putred în lume și mă vreți cât mai curând mort. Ştiu şi vă spun un singur lucru – mă doare undeva de părearea voastră. Nu regret nimic din ce am făcut. Aşa că vă puteţi luă părerile şi vi le puteţi îndesa în cur.

Nevastă-mea a zis ceva, dar nu am înţeles.

-Ai zis ceva? Scrie!

A scris cu mâna tremurândă şi mi-a dat foaia. Am luat-o şi, fără să o citesc, am rupt-o în bucăţele.

-Nu mă interesează ce ai de zis. Eşti o neroadă. Ai fost o neroadă toată viața ta, ca şi frati-tu ăla slab la minte. Doi ţărani, unul cu idei revoluționare care l-au bagat în rahat până la gât. Aşa a murit, cu nasul în propriul rahat, în celulă. Un gardian l-a sufocat acolo. Iar tu ai rămas ceea ce ai fost mereu – o înceată la minte. Şi în plus stearpă.

A izbucnit în plâns sub mângâierile pline de compasiune ale lui frate-miu.

-Ce tot o cocoloşeşti atât? i-am zis. Nu vezi că se victimizează? Singura victimă de aici sunt eu.

Mi-a răspuns ceva, cu flăcări în ochi.

-Bine că nu te aud. Te-am cărat în spate toată viaţa. De când ai apărut pe lume, te-am urât. I-am zis şi mamei – ce te-a apucat să naşti acum, la bătrâneţe? Ai aproape cincizeci de ani. Fă avort! M-a ascultat, ia zi, a făcut-o? Aş! Şi m-am procopsit cu tine. O piatră agăţată de gât. Iar acum faci planuri, tu şi progeniturile tale. Vrei să mă dai la o parte şi să te instalezi aici.

Am continuat să vorbesc, am vorbit până am obosit după care am mai vorbit puțin. Apoi mi-am luat haina din cuier și am ieșit.

Nu, nu atunci s-a întâmplat. Și nici când m-am urcat într-un autobuz din care nu am coborât decât la capăt de linie, când șoferul se uita fix la mine și mă întreba ceva. I-am făcut semn că nu îl aud, apoi am și zis, Nu te aud nene, nu te mai chinui. Sunt surd. Urechile mele nu mai funcționează. Sunt surd și prost. Nu îți pierde timpul cu mine, nu înțeleg ce vrei.

Îmi făcea semne mai departe, arăta spre ușă și spre ceas. Adevarul e că se făcuse noapte târziu.

Am coborât și am mers pe jos o vreme, cu ochii în asfalt. Călcam atent, să nu mă împiedic de vreo fierătanie, sau să nu dau în vreo groapă. Treceam pe lângă mașini parcate pe trotuar, mă chinuiam să mă scurg pe lângă ele fără să le ating.

Am ajuns la o bancă de lemn și m-am așezat. Îmi tremurau picioarele. Un câine apărut de nicăieri a început să mă adulmece. L-am scărpinat după urechi, fără să mă gândesc că poate să mă muște.

Oare atunci? Când mângâiam câinele cu ochi urduroși care se întinsese la picoarele mele? Sau poate când a apărut jandarmul ăla ca de nicăieri și părea ca mă întreabă dacă sunt în regulă?

– De ce să nu fiu în regulă? i-am zis rar. Că sunt un bătrân surd pe o bancă cu un patruped la picioare în miez de noapte? Doar pentru asta?

Și-a cerut un fel de scuze, a bolborosit ceva. Cred că băuse, îi simțeam alcoolul dintre dinți. Dar nu a plecat. Stătea acolo, în fața mea, într-o rână, și mă privea. Mă privea și aștepta în continuare ceva, habar nu am ce.

-De ce mai stați aici? Mai doriți ceva? am zis.

-Haideți, vă duc acasă.

-Nu aud, va trebui să vorbiți încet și rar și cu semne. Sau să scrieți pe ceva. Încă văd.

A zis din nou, mai rar și mai rotund, să-i pot citi pe buze.

-Stau bine aici, mulțumesc. Nu mă grăbesc nicăieri.

S-a foit puțin, si-a schimbat piciorul de sprijin. Ar fi plecat și n-ar fi plecat, nu îl lăsa ori conștiința lui de polițist, ori băutura, ori dracu’ știe ce altceva. Și eu nu mai scăpam de el. Câinele o luase la picior, el nu. Mă incomoda. I-am zis: Domne, mă incomodezi, vezi-ți de treabă.

S-a înfoiat, pesemne s-a considerat jignit, pesemne mi-a zis că asta e treaba lui, să mă ducă pe mine acasă. Așa că nu s-a urnit din loc. Am încercat să-i ignor prezența, dar nu am putut. Devenise de-a dreptul iritant.

Jandarmul ăla rotofei, cu păr blond și obraji roșii. Cu pielea gâtului iritată de la gulerul cămășii. Cu pantalonii mototoliți și bastonul agățat la curea. Frângându-și mâinile într-o dilemă existențială care mă privea direct.

Atunci s-a întâmplat, exact atunci: lehamitea, abandonul. Predarea mea necondiționată. Sfârșitul luptei, sfârșitul vieții. Atunci. Când m-am ridicat alene și i-am întins mâinile și i-am zis, Bine, du-mă. I-am întins mâinile împreunate ca și când urma să mă încătușeze, ca și când urma să mă închidă.

M-a luat ușor de braț, galant și atent.

-Haideți cu mine. Unde locuiți?

Am ridicat din umeri.

-Unde e casa dumneavoastră, unde mergem?

-Mergem unde vreți dumneavoastră, domnule polițist.

Bucuresti, 2012