-Mă iubeşti?

-Bineînţeles, am minţit-o, ce întrebare-i asta?

Nu trecuse niciun an şi deja mă săturasem. Mă săturasem de gura ei cu buze cărnoase, de părul ei roşcat şi buclat, de mâinile ei cu degete lungi şi subţiri. Nu-i mai suportam gâtul brăzdat de şănţulete din ce în ce mai adânci, ochii mici, căprui deschis, urechile veşnic roşii.

-Nu vrei să facem un copil? a continuat. Tare mi-aş dori un copil.

-Nu putem să facem acum copil, am mormăit.

-De ce? De ce să nu putem? Nu văd niciun motiv a zis şi s-a ridicat, sprijinindu-se într-un cot. Doar dacă nu te simţi în stare, a punctat fixandu-mă cu privirea.

-Nu e vorba de asta, am spus calm. Dar nu avem veioze. Întâi veiozele, apoi restul, nu? Să păstram ordinea lucrurilor in viață.

-Ah, aşa e, nu avem veioze. O dai de gard, asta faci. De fiecare dată când aduc vorba de copil, îmi vii cu tot felul de motive stupide. Câteodată mă întreb dacă chiar mă mai iubeşti.

-Draga mea, te iubesc tare mult, am minţit-o din nou şi am sărutat-o uşor pe urechea stângă. Dacă nu îţi fac acum un copil nu înseamnă că nu te iubesc. O să vină şi copilul, fii fără grijă. Dar puţin mai târziu.

-Când? Că mă tot amăgeşti.

-Peste un an, am zis scurt. La anul pe vremea asta îl însămânţăm.

-De parcă ar fi o legumă, a început să râdă.

Am râs şi eu şi am tulit-o la baie. Cine ştie ce idei îi mai veneau. Putea să vrea să facem dragoste. În ultimul timp mă tot voia în ea. Aşa-mi zicea, de cele mai multe ori brusc, băgându-mi limba caldă în ureche: te vreau în mine, vreau să facem dragoste. Niciodată să ne-o tragem, niciodată să ne futem. Dragoste, asta era. Mă săturasem de dragostea ei, de limba ei caldă şi umedă, cu gust de tutun sau de mâncare. Mă săturasem de fesele ei în continuă creştere, de sexul ei acoperit de păr. Oricât de mult îmi doream să se epileze, mă refuza.

-Nu vreau, mă doare.

Dar copil vrei, îmi venea să-i spun. Vrei copil, dă-ţi părul jos! urlam în gând.

M-am băgat în cadă şi am început să mă masturbez gândindu-mă la o colegă de serviciu. O vedeam în faţa ochilor stând în picioare, cu spatele la mine, îmbrăcată cu o fustă neagră, scurtă. În picioare avea sandale roşii cu un şnur ce se strângea în jurul gambei. Nepărat cu şnur. Altfel n-avea ce căuta în faţa ochilor mei. Mi-am imaginat-o aplecându-se să îşi dezlege şnurul. Nu purta nimic pe sub fustă! I se vedea umflătura epilată, între pupele calde. O, Doamne. Nu mai aveam mult, să nu încerce ușa că m-am fript. Să nu cumva să i se năzară să vină la baie că m-am ars. Am aruncat speriat o privire către uşa încuiată. În spatele ei nu se simţea nicio mişcare. Am răsuflat uşurat. Însă senzaţia mi se atenuase. Trebuia să o iau de la capăt. Mi-am eliberat mintea şi m-am orientat cu toată fiinţa către sandalele roşii. I-am poruncit colegei să lase şnurul şi să se atingă uşor între picioare. M-a ascultat docilă, îi vedeam degetul cu unghia mică şi lăcuită cum se mişca uşor de sus în jos. O, Doamne, da. Ooo da. Ooooo DA!

Nu adormise, mă aştepta. M-am băgat în pat şi i-am întors spatele.

-Ştii că sunt cea mai mică de la mine de la serviciu?

-Ca înălţime sau ca vârstă?

Mi se făcuse somn.

-Ca vârstă, prostuţule. Şi singura fără copil din department.

Îmi mânca zilele cu copilul ei.

-Gândeşte-te că tu ai mai puţine griji. Hai, lasă-mă să dorm, mâine am o zi grea.

-Auzi?

Aţipisem.

-Să ştii că eu te iubesc. Chiar dacă nu vrei copil acum.

Am adormit cu gândul la colega de serviciu. De data asta purta pantaloni negri de stofă şi o cămașă descheiată la ultimii doi nasturi. Nu purta sutien.

Peste câteva zile am plecat într-o delegaţie unde m-am culcat cu o puştoaică de liceu. O cunoscusem la magazinul în care trebuia să supraveghez un inventar. Venise să îşi cumpere blugi mulaţi.

Avea şaptesprezece ani şi era mereu îmbujorată.

-Îmi plac bărbaţii însuraţi, zicea între două gâfâieli. Sunt masculini. M-am săturat de mucoşii care roiesc în jurul meu. Ahh, ce bine e.

Îşi înfigea unghiile în spinarea mea, îmi făcuse numai răni.

-Eşti însurat de mult? m-a luat la întrebări după ce am terminat.

-Nu chiar. De un an.

Îmi aprinsesem o tigară şi o priveam cum stătea goală pe marginea patului. Avea gâtul subţire şi sânii generoşi.

-Şi nu îţi pare rău că o înşeli?

-Nu chiar…nu.

-E frumoasă?

-E.

-Te iubeşte?

-Ea aşa zice.

-Tu o iubeşti?

-Aşa îi zic.

-Atunci de ce nu eşti cu ea acasă şi eşti aici cu mine? s-a întors privindu-mă oarecum mustrător.

Se îmbujorase ca un trandafiraş.

-Ea nu a vrut să vină. Mereu i-am zis, hai cu mine, când mă culc cu vreo puştoaică să fii şi tu acolo.

A râs.

-Nu ai făcut-o niciodată în trei? a zis şi s-a lipit de spatele meu gol.

-Nu .

-Nici eu… dar câteodată aş vrea. Eu cu doi bărbaţi, apoi eu cu o femeie şi cu un bărbat. Sunt curioasă cum o fi.

-Plăcut bănuiesc, am zis şi m-am ridicat.

Mă plictiseam.

-Mă duc să fac un duş. Relaxează-te, vin imediat. Camera e plătită până mâine la douăsprezece. Te aşteaptă cineva acasă?

-Nu, i-am minţit pe ai mei că dorm la o colegă. Să învăţăm pentru teză.

-Foarte bine. Eşti copilul model.

-Nu prea mă înţelg eu cu ai mei, a spus după ce m-am băgat în pat lânga ea. Sunt demodaţi.

-Aşa sunt toţi părinţii, i-am zis monoton punându-mi braţul sub cap.

Mă prinsese o toropeală plăcută. Fetele astea tinere scot untul din tine. Sunt vampiri energetici.

-Nu cred, nu toţi. Doar ai mei. Câteodată vreau să plec de acasă şi să îi las în plata Domnului, cu tâmpeniile lor cu tot. Tu ai copii?

-Nu.

-Şi nu vrei?

-Nu prea.

-Mai bine, copiii sunt nişte monştri. Mici monştri, mâncători de carne vie. Sora mea are un băiat. Îl urăsc.

-Cam multă ură în sufletul tău, am zis cu ochii închişi.

-Dacă l-ai auzi cum urlă din nimic şi tu l-ai urî.

-Probabil.

Vorbea cam mult, aşa că am luat-o în braţe. Şi am început să o mângâi între pulpele fierbinţi.

-Ce faci? a spus încet, gâfâind.

Când am pătruns-o din nou, a gemut prelung.

-Ahhhh ce bine e. Aş face asta până dimineaţă.

Am ajuns acasă frânt, cu gândul numai la somn.

-Văd că te-au muncit, nu glumă, m-a întâmpinat sărutându-mă apăsat.

-Nici nu ai idee cât, i-am zis, întorcându-i sărutul. Dar mă aşteptam la asta, aşa e în delegaţii.

M-am întins în pat îmbrăcat şi am dormit tun douăsprezece ore.

După un timp am primit un telefon pe mobil. Era puştoaica din delegaţie. Uitasem de ea, aşa că am fost de-a dreptul surprins.

– Am luat numărul tău de la şeful de magazin, a spus.

– S-a întâmplat ceva? am mormait complet neinteresat.

Eram la birou, prefăcându-mă că muncesc. Cu cât şefii te văd mai absorbit ce ceea ce faci, cu atât te apreciază mai mult. Chiar dacă, în fond, nu faci absolut nimic. Cam ce făceam eu atunci.

-De ce ar trebui să se întâmple ceva ca să te sun?

-Nu ştiu.

-Poate că te-am sunat să aflu ce mai faci.

-Fac bine.

Începuse să mă irite. Nu diger conversaţii de acest gen.

-De fapt, chiar s-a întâmplat, a zis schimbând tonul.

Ştiam eu.

-Sunt însărcinată. Şi este al tău.

Am rămas o clipă în tăcere.

-Eşti sigură că este al meu?

-Da, nu m-am mai culcat cu nimeni de atunci. Iar până la tine a trecut destul. Vreau să fac un avort. Nu-l pot face aici, e prea mic oraşul şi nu vreau să afle nimeni. În special părinţii mei.

-Aha.

-Vin în Bucureşti şi am nevoie de ajutorul tău, să îmi găseşti un doctor.

-Ai nevoie de bani?

-Da, ar prinde bine. Fără tine nu aş fi ajuns în situaţia asta.

-Da, fără foc nu iese fum, am zis îndreptându-mă spre toaletă.

Băusem cam mult lichid în pauza de masă.

-Când ajungi? Ai unde să stai?

-O să stau la o prietenă în cămin. Te sun când ajung.

Am urinat îndelung apoi am rămas aşa, uitându-mă tâmp la ochiul de apă îngălbenită din faţa mea. Până mi s-a făcut frig. M-am încheiat la pantaloni, am intrat în birou, mi-am luat servieta şi m-am îndreptat spre casă.

Pe drum era să mă calce o maşină iar eu am lovit o bătrână care m-a bodogănit bătrâneşte. Am înjurat-o în gând tinereşte apoi am regretat. În fond era doar o bătrână. Pe care o şi lovisem.

Nevastă-mea nu ajunsese încă, era prea devreme. M-am băgat în cadă şi m-am bucurat de căldura apei pentru o jumătate de oră. Apoi m-am vârât în pat, gândindu-mă că, până la urmă, Steaua rămâne cea mai iubită echipă de fotbal, indiferent ce s-ar întâmpla.

Indiferent ce s-ar întâmpla.

-Hai să facem un copil, i-am zis în seara aceea, sărutându-i urechea dreaptă.

-Când?

-Acum.

-Ce te-a apucat? Parcă nu aveam veioze.

-Dă-le dracu’ de veioze. Ce zici, facem?

-Nu ştiu ce te-a apucat, m-ai luat prin surprindere. Nu eram pregatită pentru asta.

-Nu îţi trebuie nicio pregătire.

M-a luat în braţe şi m-a strâns puternic.

-Hai, a spus şi-a început să mă dezbrace. Hai, a râs dezvelindu-şi dantura albă. Hai, hai, hai!

-Cum te simți?

-Bine… cred.

Era cald afară, iar cabinetul doctorului era lângă un parc, aşa că am însoţit-o câţiva paşi la umbra copacilor.

-Te-a durut?

-Nu, nu prea.. a fost ok.

Avea privirea în pământ. Am mers o bucată de drum în tăcere.

-Mă bucur că ai venit cu mine, a spus şi m-a luat de braţ. Şi mai ales că m-ai aşteptat. Nu este o experienţă prea grozavă, să ştii.

-Te cred.

-Dacă mai întârziam puteau apărea complicaţii, aşa mi-a zis doctorul. Cu cât e mai mare, cu atât e mai greu de extirpat. De parcă ar fi o măsea stricată, a râs.

-Vrei să ne aşezăm puţin? m-am gândit să întreb. Eşti cam palidă.

-Am o mică ameţeală, în rest mă simt bine. Dar hai.

M-a tras lângă ea pe o bancă.

-E bine aici, la umbra copacilor.

Și-a lipit tâmpla de umărul meu.

-Stând aşa cu tine aici, a zis după un moment de tăcere, m-aş putea simţi chiar fericită. Departe de lume, departe de tot. Doar noi doi şi bătrâneii de pe banca de alături.

Am mângâiat-o uşor pe păr, atingându-i ceafa. Era umedă şi rece.

Un canish apărut de niciunde s-a gudurat pe la picioarele noastre și-a început să mă tragă de pantaloni. L-am scărpinat după urechi şi l-am gonit blând. A zbughit-o vesel mai departe, alergând după muşte.

Câinii sunt mai fericiţi decât oamenii.

-Trebuie să plec, a zis şi s-a ridicat dintr-odată. Trebuie să prind trenul spre casă.

M-a sărutat pe obraz şi-a luat-o spre ieşirea din parc. După câţiva paşi s-a întors să-mi arunce un sărut din vârful degetelor. Apoi a ieșit în bulevard făcându-se nevăzută.

Am rămas pe bancă uitându-mă la crăpăturile din asfalt de la picioarele mele. Linii frânte care se împleteau unele cu altele. Mici pârâiaşe fără apă.

Am ieşit din parc, dar nu m-am îndreptat spre casă. Am coborât pe bulevard lovindu-mă de oameni. Am intrat la un film, într-un cinematograf anacronic. Era un film american prost, cu multe elicoptere, praf şi gloanţe.

-Nu pot să fac copii! mi-a zis, aruncându-mi-se în braţe.

Pângea.

-Am primit confirmarea. Ultimele analize asta arată.

-Liniştește-te, am încercat să par cald. Doctorii se mai înşală. Mergem în altă parte, mă interesez, ai să vezi, o să reuşim, am zis repede.

-Degeaba, degeaba… Nu mai cred în miracole, am tot crezut lunile astea, am tot crezut…

Îmi uda cămaşa cu lacrimile ei. I-am luat chipul în palme şi i-am şters ochii.

-Nu este sfârşitul lumii.

-O să mă mai iubeşti? O să mă mai iubeşti?

-Bineînţeles am minţit-o privind-o drept în ochi. Bineînţeles.

Apoi am strâns-o din nou în braţe. Puternic, să-i arăt că vorbesc serios.

În seara aceea am plecat. În timp ce dormea. Mi-am umplut în tăcere o geantă cu haine şi am ieșit pe furiş, cu grijă să nu se trezească.

București, 2005